Jean Moscopol

Tupeu à la Amazon.com

2012-01-29T14:06:00.003+02:00

1. Mana, birjar
Jean Moscopol Echoes from afar 3:34 $0.99 Buy MP3
listen
2. Mai spune-mi inca-odata
Jean Moscopol Echoes from afar 2:48 $0.99 Buy MP3
listen
3. Ai Sa Iubesti Odata Si Tu
Jean Moscopol Tango alla Romanesque 2:24 $0.99 Buy MP3
listen
4. Vrei sa ne-ntalnim sambata seara
Jean Moscopol Echoes from afar 3:01 $0.99 Buy MP3
listen
5. Da-mi guritza s-o sarut
Jean Moscopol Echoes from afar 2:43 $0.99 Buy MP3

http://www.amazon.com/s/ref=ntt_srch_drd_B000WGRAJG?ie=UTF8&search-type=ss&index=digital-music&field-keywords=Jean%20Moscopol

Daca voi credeti ca ei platesc drepturi de autor cuiva, astept sa ma anuntati si pe mine cui. Pana atunci mie personal mi se pare inca un gest care dovedeste ca lupta anti-piraterie a multinationalelor e doar praf in ochii prostilor.

Un 2012 minunat tuturor!

2012-01-15T20:53:00.005+02:00

Tuturor fanilor Jean Moscopol un sincer La multi ani! la inceput de an si... un mic cadou, o noua fotografie cu dl. Moscopol preluata de pe http://hetel.ro/

http://hetel.ro/index.php/2011/11/4601/

Ana-Maria

Facebook

2011-02-16T20:16:00.004+02:00

Pentru a fi in pas cu moda, de azi, si dl. Moscopol are pagina de Facebook: http://www.facebook.com/pages/Jean-Moscopol/202559863094052

Enjoy it!

Manager
A.M. :D

Balade si cuplete anticomuniste

2011-02-16T19:03:00.003+02:00

Trilulilu: http://www.trilulilu.ro/anamaria131313/fisiere/playlist/654662

Megaupload: download mp3

ISTORIA ROCK-ului spusă de un filosof. Jean Moscopol, precursor al genului în România

2011-02-16T17:26:00.012+02:00

<< "Guvernul comunist", o melodie cu puternic mesaj anticomunist, cântată în anii 1947-'48 de Jean Moscopol, este una dintre cele mai profunde satire la adresa regimului. Sebastian Grama, conferenţiar doctor la Facultatea de Filosofie, cel care susţine timp de şase săptămâni ateliere despre istoria rock-ului, spune că autorul piesei este cel care a marcat la noi muzica angajată, cu mesaj.

Aseară, profesorul a vorbit participanţilor despre naşterea şi filosofia genului muzical. Workshop-ul se va desfăşura în fiecare marţi, de la ora 18.30, la clubul Shift din Bucureşti.

Studenţii lui Sebastian Grama, dar şi pasionaţi ai rock-ului au ascultat cuminţi, într-o sală mică de la etajul clubului, poveştile anilor furioşi, de la blues la anarhie, de la cultura neagră la Elvis. „Cu rock-ul m-am întâlnit prima dată la vârsta de 9 ani şi am avut o relaţie prin fire cu genul ăsta. În 1983, la sfârşitul şcolii generale, un şofer de tir mi-a adus din străinătate <>. Am descoperit albumul care începea cu sunete de clopote. În acea perioadă muzica aceasta era o bombă, un cocktail, în condiţiile în care dacă purtai blugi bulgăreşti primeai o vizită acasă”, şi-a început istorisirea Grama.

„Rock-ul a apărut ca o formă contestatară şi pentru că Teatrul are o filosofie a sa încă din Antichitate, Moda la fel, iar mai nou, există şi o filosofie a Alimentaţiei (L’Univeriste du Gout de la Paris este mai căutată de tineri decât Sorbona), Rock-ul are şi el filosofii săi”, este de părere susţinătorul workshop-ului care a pornit discuţia de la concept.

Sebastian Grama a căutat în dicţionare definiţia cuvântului, dar niciunul nu i-a oferit sensurile corecte: „dans modern cu mişcări foarte vioaie”, este prima definiţie din DEX, ediţia 1986. Într-o altă editare, „hard-rock-ul” este numit „stil de muzică uşoară şi de jaz cu sonorităţi puternice, obsedante”. „Cu alte cuvinte, între muzica lui Marius Ţeicu şi cea făcută de AC/DC nu este nicio diferenţă”, a afirmat profesorul. Abia în Larousse 2008 definiţia se apropie de adevăr: „rock: muzică populară cu predominanţă vocală, născută în 1954 în SUA, apărută din jazz şi rhythm’n’blues”.

Cea mai veche rădăcină

Exemplificările serii au început cu piesă ragtime, arhicunoscută, „The Entertainer”, a lui Scott Joplin, cea care reaminteşte de fiecare dată de filmele fără sonor. „Această piesă este cea mai veche rădăcini ale rock-ului, din 1902”, a explicat profesorul.

În 1929, o muziciană provenită dintr-o familie de sclavi, Bessie Smith, cânta „St. Louis Blues”, o piesă de peste trei minute, prea lungă pentru acea perioadă. A urmat o pledoarie despre cultura neagră şi scrierile lui Borges, despre mentalitatea americanilor de culoare şi atitudinea părinţilor faţă de idolii copiilor lor.

„Daţi-mi un alb care să cânte ca un negru şi ajung milionar!”

„După ce s-a născut, rock-ul a trăit patru ani, după care a început decăderea. Asta s-a întâmplat natural. Tinerii ascultau muzica negrilor şi-i imitau pe furioşii frumoşi ai vremii, James Dean sau Marlon Brando, care emanau atitudine arogantă, care erau priviţi ca poeţi, cinici, bătăuşi, sexi. Părinţii nu priveau cu ochi buni la foştii sclavi care ajunseseră idoli pentru copiii lor. Howlin’ Wolf nu era atrăgător, dar vocea lui era inconfundabilă. Ideea era să se producă o combinaţie între talent şi look. Atunci, producătorul Sam Phillips a venit cu propunerea: <>”, a explicat Sebastian Grama.

În 1954, un tânăr vine la studioul de înregistrări al lui Phillips, propunându-i să înregistreze o baladă pentru mama lui. Era Elvis Aron Presley. „Aceasta este unul dintre cele trei date de naştere ale rock-ului. Apariţia rock-ului este marcată şi de Bill Haley în 1955, însă puţini ştiu că în 1947-48’, Jean Moscopol a înregistrat, înainte de a fugi din ţară, „Guvernul comunist”, o piesă de o duritate absolută”, povesteşte Grama.

În fiecare marţi, de la ora 18.30, profesorul de filosofie va încheia prelegerile despre rock cu o melodie-bonus, o înregistrare rară.

http://www.adevarul.ro/locale/bucuresti/ISTORIA_ROCK-ului_Jean_Moscopol-precursor_al_genului_in_Romania_0_428357430.html

Jean Moscopol - Guvernul comunist

Vezi mai multe video din muzica

Parerea mea este ca asceasta melodie a lui Jean Moscopol a fost compusa si cantata un pic mai tarziu, nu in '47-'48, se simte si in voce, insa este de remarcat dorinta artistului de a fi mereu in pas cu cele mai in voga genuri muzicale ale timpului sau. De asemenea, trebuie subliniat ca toate melodiile sale anticomuniste au fost compuse si inregistrate in exil, cu siguranta undeva inainte de moartea lui Dej, se observa aceasta din texte.

Inregistrarile lui Jean Moscopol la Casa de Discuri His Master's Voice - Seria Jb, anii de înregistrare:

· 1934: Jb 5 - Jb 8, Jb 17, Jb 18, Jb 25 -Jb 27, Jb 36, Jb 37, ;

· 1935: Jb 74 - Jb 78, Jb 80 – Jb 83, Jb 85-87, Jb 93, Jb 106, Jb 110-112, Jb 114, Jb 125, Jb 149;

· 1936: Jb 106, Jb 110-112, Jb 114, Jb 125, Jb 149, Jb 152, Jb 153;

· 1937: Jb 180, Jb 207-209, Jb 222;

Jean Moscopol înregistrează o singură piesă la casa de discuri Columbia, şi anume “Ce-o să zică lumea”, în duet cu Virginica Popescu. Discul este Columbia Dr 172 – in 1937. Pe partea cealaltă, piesa “Ştergeţi ochişorii păpuşico” este interpretată de Virginica Popescu.

Jean Moscopol - Guvernul comunist

Asculta mai multe audio rock

Jean Moscopol - Sărutarea de adio

2011-02-11T10:56:00.004+02:00

Sarutarea de adio - Jean Moscopol

Vezi mai multe video din muzica

Un Craciun si Un An Nou Fericit! :)

2009-12-20T22:39:00.009+02:00

Cu ocazia sarbatorilor de iarna va urez toate cele bune, iar la aceasta adresa aveti un mic cadou: http://www.trilulilu.ro/anamaria131313/7c8687781fee6a?playlist=101793

Prietenul meu Dan a salvat multe melodii cu Jean Moscopol pe care nu le stiti. Contul lui youtube este acesta:http://www.youtube.com/user/Reel2ReelMaster

Cu drag, Ana-Maria

La multi ani!

Gigolo

2009-06-24T11:51:00.006+03:00

C'est mon gigolo
by Berthe Sylva

A Montparnasse, j'exerce mon industrie
Je suis modèle, faut bien gagner sa vie
Montrer son corps, ça ne veut pas dire qu'on le donne
Jusqu'à présent, il n'était à personne
Mais le printemps grise
A mon tour je fus prise
Et cette fois, j'connus les plus doux émois
Ce n'est qu'un homme, dites-vous
Mais je l'aime, alors ça change tout

{Refrain:}
C'est mon gigolo
Ce p'tit gars pâlot
Avec ses yeux plein de flammes
M'aime-ti, j'en sais rien
Mais il m'prend si bien
Qu'à lui je suis, corps et âme
Il n'est pas costaud
Mais il est si beau
Qu'il plaît à toutes les femmes
Et je m'dis, bien des fois
Je voudrais l'avoir seul pour moi
Je l'aime trop, mon gigolo

Les rêves passent, c'est pour ça que c'est des rêves
Il est parti, notre idylle fut trop brève
J'ai voulu m'tuer et puis, folle de l'outrage,
Sur l'infidèle j'allais passer ma rage
Dans ma détresse, j'ai retrouvé ses caresses
Et j'ai pensé : j'ne pourrai plus m'en passer
Qu'il me revienne seulement
Je l'r'prendrai disant simplement :

{au Refrain}

Partition. DAMIA. C' EST MON GIGOLO

Jean Moscopol - Gigolo
Asculta mai multe audio Muzica

Mamă, eu vreau sa mă-nsor

2009-06-24T11:11:00.009+03:00

Mama yo quiero un novio
Tango
1928
Música: Ramón Collazo
Letra: Roberto Fontaina

Cansada de los gomina,
los niños bien y fifí,
ayer oí que una piba
con bronca cantaba así:

Mama, yo quiero un novio
que sea milonguero, guapo y compadrón,
que no se ponga gomina
ni fume tabaco inglés,
que pa' hablar con una mina
sepa el chamuyo al revés.
Mama, si encuentro ese novio
juro que me pianto aunque te enojés.

Ayer un mozo elegante
con pinta de distinguido
demostrando ser constante
desde el taller me ha seguido,
mas cuando estuvo a mi lado
me habló como un caramelo
del sol, la luna y el cielo
y lo pianté con razón.

Mama, yo quiero un novio
que sea milonguero, guapo y compadrón,
de los del gacho ladeado,
trencilla en el pantalón,
que no sea un almidonado
con perfil de medallón.
Mama, yo quiero un novio
que al bailar se arrugue como un bandoneón.

Yo quiero un hombre copero,
de los del tiempo del jopo,
que al truco conteste quiero
y en toda banca va al copo.
Tanto me da que sea un pato
y si mi novio precisa
empeño hasta la camisa
y si eso es poco, el colchón.

Mama, yo quiero un novio
que sea milonguero, guapo y compadrón.

Jean Moscopol - Mama, eu vreau sa ma-nsor
Asculta mai multe audio Muzica

Bucurestiul Interbelic - Calea Victoriei

2009-06-24T08:43:00.005+03:00

DETALIILE PRODUSULUI
Cod Produs: SKU22446
Editura: Noi Media Print
An aparitie: 2009
Numar de pagini: 104
ISBN: 9789737959442
Dimensiuni carte: 28x23
Limba: Romana
Coperta: Cartonata

Nu poti sa vii în Bucuresti si sa nu faci cativa pasi pe Calea Victoriei.La fel cum nu poti spune ca ai fost la Paris, daca n-ai mirosit nitel aerul de pe Champs Elysées; la New York, daca n-ai traversat macar Fifth Avenue; la Moscova, daca nu te-ai preumblat pe Arbatskaia... Calea Victoriei e un fapt unic de personalitate urbana subinteleasa...

Text: Tudor Octavian
Legende: Ovidiu Morar
Fotografii: Colectii private, Fundatia ARTEXPO, Biblioteca Academiei Romane

Cartea in format pdf >>> Bucurestiul Interbelic - Calea Victoriei

Barul Festival `39

2009-06-21T13:39:00.005+03:00

Barul Festival `39
http://www.festival39.com

Amplasament: Local situat in Brasov, Str. Muresenilor, nr. 23, in partea istorica a Brasovului - Orasul Vechi.

Pozitionata pe una dintre arterele importante, cale de accedere in centrul orasului, cafeneaua se afla in drumul tuturor turistilor interesati atat de importanta istorica cat si de viata sociala a orasului.

Concept: Atmosfera caracteristica inceputului de secol XX, perioada interbelica, cu diverse elemente si accesorii originale din anii '30, amplasate cu scopul de a crea atmosfera intima a unei cafenele la sosea, local atat de raspandit in aceea perioada.

Studiate cu grija, efectele cromatice si ambientale sunt dedicate mentinerii separatiei cu lumea exterioara, incercandu-se ancorarea consumatorului in atmosfera creata.

A question of character

2009-06-21T11:36:00.009+03:00

"A question of character"

by Richard Reeves

The idea of "good character" sounds old-fashioned and patronising, but it may be the key to some of our most entrenched social problems. Politicians across the spectrum are starting to realise this.

The first headmaster of Stowe school, JF Roxburgh, declared his goal to be turning out young men who would be "acceptable at a dance and invaluable in a shipwreck." A mixture of courtesy and courage used to be essential to the idea of a British citizen's character. Brits were the sort of people who knew both how to survive a Blitz and queue politely. Similarly, Robert Baden-Powell, the founder of the scout movement, aimed to induce in his young charges "some of the spirit of self-negation, self-discipline, sense of humour, responsibility, helpfulness to others, loyalty and patriotism which go to make 'character.'" He described his movement as nothing less than a "character factory."

But in the postwar shift towards a less constrained and judgemental society—"character-talk" in Stefan Collini's phrase—dropped out of public discourse, except when considering someone's suitability for high office. The idea of good character came to sound old-fashioned and patronising.

"The reason we find the concept of character difficult is because of class conflict in British society," says Matthew Taylor, former head of strategy for Tony Blair, in an interview for my recent Radio 4 Analysis programme "Character Factories." "There was a sense that good character was handed down from a patrician class to the great unwashed."

But thinkers and politicians across the political spectrum are now trying to revive "character-talk." Taylor is pushing the idea of "pro-social behaviour"—recognising, he says, that changes in personal behaviour are essential to successful policy in everything from climate change to obesity. David Cameron called in July for politicians to tackle issues of "public morality." Against the backdrop of the impoverished east end of Glasgow, he insisted that politicians had to drop "moral neutrality." He criticised the political classes for "a refusal to make judgments about what is good and bad behaviour, right and wrong." Some people on the left are also starting to argue that character might matter as much as resources in improving life chances.

Bestselling books like Lynne Truss's Talk to the Hand: The Utter Bloody Rudeness of Everyday Life speak to a generalised anxiety about the breakdown of positive social norms of behaviour. But it is important to keep this in perspective. There is some evidence of a weakening of certain norms—more littering, public profanity, drunkenness and selfishness on the roads and public transport. But most of the time, most people are perfectly pleasant. British society as a whole is not "broken" in any meaningful sense.

Of course, it is notoriously hard for politicians to get traction in the area of behaviour. They often fall into the trap described by philosopher Jon Elster of "willing what cannot be willed." And Cameron is certainly taking some risks with his incursions into morality. By insisting that individuals should take a share of responsibility for their obesity or poverty, he ensured headlines such as "Cameron tells fat people it's their fault" and revived fears of a war against the undeserving poor. Behind the headlines, though, Cameron is thinking his way towards an integration of his ideas on responsibility, morality and "broken Britain," which may lead him towards a consideration of character formation.

Conservativism and character seem like natural political bedfellows given traditional right-wing concerns with social order and reducing state dependency. What is more surprising is the number of people on the centre-left who can also see the point of a new focus on character. For them, the concern is less with general social interaction—although they worry about that too—than with the character of a small, influential and expensive group who Tony Blair once labelled the "deeply excluded."

***

Since character is an unfashionable concept, it is important to be clear what it means in this public policy context. The three key ingredients of a good character are: a sense of personal agency or self-direction; an acceptance of personal responsibility; and effective regulation of one's own emotions, in particular the ability to resist temptation or at least defer gratification. Progressives are realising that, thus defined, character is intimately linked to many of their social goals—and also that it is unevenly distributed. Indeed, inequality of character may now be as important as inequality of economic resources.

The specific concerns of progressives can be divided into three connected themes: the link between character attributes and life chances; the life chances "penalty" being paid by the children who do not develop a good character; and the growing demand for good character in the labour market.

Recent claims about social mobility in Britain grinding to a halt are exaggerated. But it does seem that the likelihood of a person being upwardly mobile is increasingly influenced by personal qualities such as confidence and self-control. Julia Margo, associate director of the Institute for Public Policy Research, has assembled an impressive body of evidence linking character to life chances. Her work, which draws on that by Leon Feinstein at the Institute of Education, shows that measured levels of "application"—defined as dedication and a capacity for concentration—at the age of ten have a bigger impact on earnings by the age of 30 than ability in maths. Similarly, what psychologists call an "internal locus of control"—a sense of personal agency—at the age of ten has a bigger impact than reading ability on earnings.

Avner Offer, professor of economic history at Oxford, likewise describes how "commitment devices" can help individuals to manage their own desires. In his book The Challenge of Affluence: Self-Control and Well-Being in the United States and Britain Since 1950 (OUP), Offer provides a vignette of a familiar self-control challenge: "A young student ponders whether to spend the evening revising at her desk or to go out with friends… Better marks mean better prospects, but dancing and drink are attractive too. How much to sacrifice tonight for a remote future? When to stop having fun, but also, when to stop being serious?… Conventions, expectations and institutions have built up gradually over decades and centuries to form a stock of equipment available to deal with her problem… sources and strategies of self-control, both cognitive and social, take time to develop." Offer argues that "personal capacity for commitment" is inculcated in institutions such as the family along what Margo calls "paths to socialisation." Character is made, not born.

Offer argues that consumer capitalism, by providing a constant flow of novelty, undermines these sources and strategies. It is harder for us to stick to our commitments in a society bombarded with advertising temptations and saturated with the idea of individual consumer choice. This seems implausible: after all, as Margo's work shows, plenty of people do end up with good character traits—and if anything, it is the more affluent who do so. Nonetheless, Offer is surely right to argue that the "stock of equipment" which makes up character is of vital importance in the construction of a successful life.

The second concern is that children who fail to develop positive character traits are less likely to succeed—and these children come overwhelmingly from low-income homes. The political right used to argue that poverty is caused by weakness of character; the left is now realising it may be the other way around. "Over time, poverty has become more associated with differences in character development," Margo told me. "So while in the past a poor, deprived child would have about the same chance of developing a good character as a more affluent one, our research suggests that children who were born into deprivation in the 1970s as opposed to the late 1950s were much less likely to develop good character than more affluent groups." The family is the main "character factory"—and Margo's work shows that some families are now much more effective manufacturers than others.

We need a better understanding of what is going on in these failing families. Some evolutionary biologists point to genetic inheritance, and it is clear that some character traits are inherited. Traditional left-wing analyses, on the other hand, highlight material deprivation. But the weight of evidence is that good parents provide good insulation against inherited negative traits—and that being a good parent has little to do with having a good income.

Stephen Scott, professor of child health and behaviour at King's College London, has conducted a range of studies showing how the behaviour of parents influences the life trajectories of their children, even when genetic predispositions are taken into account. "There's an interaction between your genetic predisposition and the way you turn out according to the way you're raised," says Scott. "When it comes to being antisocial, aggressive, stealing and lying, the interaction is a big one. If you have poor self-control and a rather twitchy, irritable temperament and you're brought up in a harsh way, it's bad news. For that group, the rate of criminality aged 17 is about 40 per cent. But if you have that twitchy character and you're brought up in a reasonably calm, soothing way—your parents don't overreact, they let you run around in the park after school—you will do well."

If low-income parents are doing less well on this front—as it seems they are—the question of how poverty interacts with parenting becomes important. Scott is emphatic here: "Financial poverty is a factor, but not a central one," he says. "I am fond of saying poverty of what? And actually it seems to be poverty of the parent-child experience… that leads to poor child outcomes rather than poverty of a material kind." Consistent parental love and discipline is the motor of the character production line, and not all children are lucky enough to receive it.

A poor start in life, in terms of character development, reduces educational performance, which obviously lessens labour market opportunities. But—and this is the third concern—lack of good character has a more direct influence on job opportunities too. In Aesthetic Labour and the Policy-Making Agenda: Time for a Reappraisal of Skills, Chris Warhurst and his colleagues at Strathclyde University show that an increasing number of employers are following the advice of Rocco Forte, who, when asked the secret of providing great service in hotels, replied: "Hire nice people." As the economy shifts towards service jobs, the person increasingly becomes part of the product. This means that "soft skills"such as social confidence, patience and kindness grow in importance. Ironically, it is often the children of the middle classes who make the best servants. In Glasgow, studied in detail by Warhurst and his colleagues, 80 per cent of jobs are in the service sector, but the people living in nearby places like Easterhouse aren't getting them. "The danger is that many people in deprived areas are being denied work because of a lack of cultural capital," says Warhurst. "In Glasgow, 50 per cent of jobs are now filled by commuters from the middle-class suburbs."

***

So if there has been a corrosion of character—and the poor have been disproportionately hit—who is the villain of the piece? Historically, the left has blamed capitalism; Marx's exploration of "alienation" is an early example. But during the 20th century, concern has shifted from the labour market to the product market, with fears about the character-sapping effects of materialism and consumerism. The right, by contrast, points the finger at the loosening of social norms and constraints associated with the 1960s. Of course, there is some cross-dressing here, on both sides: Blair attacked some elements of 1960s liberalism and Cameron is a critic of corporate irresponsibility. But each side, in its own way, blames liberalism: for the right, the social liberalism symbolised by the 1960s; for the left, the market liberalism associated with the 1980s.

The shared claim is that liberal individualism has eaten away at the architecture of norms and morals which incubate and sustain good character and public virtue. If the claim were true, it would be a disaster for liberalism. More than most moral or political philosophies, liberalism relies upon character to prevent freedom tipping into excess. It is not a coincidence that the term "character" acquired the sense of personal qualities—rather than, as before, simply denoting a figure in a play or story—in the 18th century. British Enlightenment thinkers from Adam Smith to John Stuart Mill placed a huge emphasis on character development. Smith and Mill knew that good character is about successful self-regulation—without which the case for a strong state or stifling religious guidance becomes harder to resist.

But it is not at all clear that market liberalism does corrode character through materialism, or at least that it is any worse than earlier phases of development. Elite commentators who worry that ordinary people are being coarsened by consumerism—that the desire for material goods has become the new opium of the people—do not usually take this view of their own consumption. It is nonetheless likely that some forms of consumption are more positive for character than others. The late Tibor Scitovsky, in The Joyless Economy, distinguished between "defensive consumption," which was aimed at mere comfort, and "stimulating consumption" which was novel, educative and enlarging. The point is not that consumption is bad in and of itself, but that certain kinds may in fact bring more value to the consumer than others; hence Scitovsky's call for "skilful consumption." It is reasonable to suggest that good character leads to "better" consumption in this sense. But there is little evidence that consumption itself is character-sapping.

Consumerism may in fact build character, by giving people the chance to makes real choices and to exercise some power over companies and brands—power which they may lack in the labour market. This, at least, is the persuasive conclusion of the US author Robert Lane in his book The Market Experience.

If consumerism, then, is not obviously guilty of assassinating character, what about the labour market? Richard Sennett, in The Corrosion of Character: Personal Consequences of Work in the New Capitalism, has suggested that workplace insecurity and inequality are undermining some of the core components of good character, especially loyalty and integrity. Again, the evidence refuses to stack up neatly. Most jobs are good for character, giving the holder a sense of purpose, status and camaraderie. But again, there is a distributional issue here. Jobs which allow for autonomy and stimulate pride and purpose—which enhance character—are often restricted to the fortunate and talented. We must then be attentive not only to the quantity of jobs, but also their quality. By and large, however, it is not work which kills character—but worklessness. Being out of paid work, especially for a long period of time, erodes not only skills but also confidence, discipline and general social engagement. It has an effect which some labour market economists call "scarring."

From a character perspective, it is better to have a large number of people being unemployed for a short period of time than a few being left out of work altogether. This points to light regulation of the labour market combined with heavy investment in preventing long-term unemployment.

***

If market liberalism cannot be convincingly blamed for corroding character, what about social liberalism? Has the loosening of laws on divorce, abortion, contraception and homosexuality undermined character? Here the liberal defence is weaker: principally because of the influence of greater individual freedom on some aspects of family life.

Liberals are on pretty strong grounds defending the relaxation of social attitudes and laws which previously inhibited the activities and life chances of particular groups—such as women, ethnic minorities, and gay men and women. Having your opportunities denied because of ethnicity, or forced into an unwanted role as a housewife or mother, or made to conduct a love life in secrecy and fear because of your sexuality, was not only unjust but destructive of the character of the individuals concerned. Shared morals and social norms are vital—but not ones based on discrimination.

Greater individual freedom to commit "sins" which harm only the sinner can also be cleared of doing too much damage to character. Certainly the ready availability of alcohol, pornography and (soon) gambling halls make for greater temptation; perhaps our "commitment strategies" have to be stronger as a result. Oscar Wilde said the only way to be rid of temptation was to yield to it. He was right, as usual. But if the temptations come thick and fast, you might end up spending your whole life yielding. So an increase in the supply of temptation does present a test of character—but it is hard to argue that it actually undermines it. Liberals should support tighter regulation of gambling or pornography or drinking if harm to others or corrosion of character can be proven. But we are some way from that point. Policy ought therefore to incline towards freedom.

Nonetheless, the liberalisation of attitudes has done some damage. The "anything goes" mentality has sometimes translated into a reluctance to pass judgement on the actions of our peers, even when they are clearly wrong. Communitarian critics of liberalism such as Michael Sandel and Alasdair Macintyre argue that individualism has crowded out virtue and morality: the regulation of public behaviour is one area where they are right.

Moreover, the impact of social liberalism may have damaged character development in the most important place of all: the family. The necessary sacrifices of good parenting collide with the assumption that the individual is entitled to lead his or her life only by reference to their own desires. Parenting is a sacrificial, self-negating activity, and not all adults are up to the job. Finding the time, energy and commitment that needs to be spent over decades to raise a child well is tough. This has always been the case—and it should be noted that most parents now spend more time with their children than in previous generations. But the assumption that parents can have it all is entirely at odds with the reality of successful child-rearing. One of the most positive developments of the last half century is the entry of women into the labour market, but it has, of course, subtracted from the time and commitment to making homes and children, and men have seldom stepped in to fill the gap.

The liberal ambivalence about authority is also problematic in the family setting. "One of the key things about a family that works well is the in-built hierarchy," says Julia Margo. "The ideal sort of family for character development is two adult parents and older siblings who are well behaved. Then there are opportunities for purposeful activities: a family holiday with joint activities, or regularly playing football in the park. Family mealtimes, and having meaningful conversations with parents, are particularly important."

In other words, "traditional" families make the best character factories. Parental authority is important, especially when children are young. Taking part in traditional activities like Sunday lunch is not nostalgia, just good parenting. And of course, anyone concerned with character must be concerned with family breakdown. It is harder to be a good parent alone. Not impossible, of course. But it is a fact that divorce or separation is where individual freedom collides most dramatically with the collective need for our children to be well brought up. It is not obvious how public policy can help parents stay together. But at least some politicians are talking about it. Barack Obama has recently stressed the responsibilities of black fathers—a theme that was then echoed by David Cameron.

More immediately, there is a strong liberal case for much earlier and more decisive state intervention in families where the parents are failing. Each individual needs not only the freedom and resources but also the character traits to make something of their lives. So given the evidence linking early years' experience with the development of good character, the state should not leave children to the mercies of bad parents. Of course, difficult issues arise around who is to judge when parents have proved themselves sufficiently incompetent to require help. But compelling failing mothers and fathers to attend parenting classes is not in itself illiberal.

Stephen Scott, who is also director of research and development at the National Academy of Parenting Practitioners, believes that parenting classes work, even for those compelled to attend, and can point to substantial research evidence. He has just conducted a ten-year study, to be published in the British Medical Journal, which shows that between one third and one half of the improvements in parental performance after classes remain a decade after the intervention. Again, this is difficult political territory, but thoughtful politicians are entering it.

Beyond family, there are lesser but important character factories in the shape of school and other institutions for children and young people. The "social and emotional aspects of learning" element of the national curriculum is a step towards seeing educational institutions as factories for character rather than for the production of future units of human capital. But schools need to take their character-building responsibilities more seriously. In the US and Canada, substantial investment is made in "character education" programmes. We in Britain remain, for now, more squeamish about the concept.

Structured, purposeful out-of-school activities can help too, which means, of course, that most youth clubs do not. Margo says there are certain key ingredients that make for success. "It is regular time with the same adult over an extended period, so that you respect them and learn from them," she says. "Which is why things like the scout movement are so effective, because you're progressing, you're ageing through the institution. And there tends to be a very good staying-on rate for the adult workers, so you have a lot of interaction with the same adult over a long period of time." Baden-Powell, and all of us involved in the scout movement—I've recently "come out" as a scout leader—would agree.

Character is an old idea with contemporary relevance. A considerable number of pressing social problems—obesity, welfare reform, pensions, public disorder, educational failure, social immobility—are all, in part, questions of character. It is a treacherous political terrain, but one in which governments are increasingly entangled. Anyone who is interested in creating a successful liberal society is interested in character too, whether they admit it or not. Good societies need good people.

Toate trec

2009-06-20T20:44:00.001+03:00

Jean Moscopol - Toate trec
Vezi mai multe video din Muzica

Dupa cum probabil ati observat deja, lucrurile au inceput sa reintre in normal... :)

Va pup,
Ana

Cont Youtube sters

2009-05-13T13:22:00.004+03:00

Din pacate este a doua oara cand Youtube imi sterge contul... si nu am de gand sa mai pun nimic la ei. Va invit pe contul meu Trilulilu: http://www.trilulilu.ro/anamaria131313

Acolo nu am multe postate cu Moscopol, dar, in timp, promit sa refac colectia. Pana atunci puteti downloada audio din josul acestei pagini, de acolo de unde scrie Megaupload Rar.

Ana

"Cânta de te durea sufletul!"

2009-02-03T01:35:00.008+02:00

Marele maestru al jazzului românesc, Johnny Răducanu, şi-a amintit de anii adolescenţei, de vremurile în care Jean Moscopol era în mare vogă.

Când Jean Moscopol era mare vedetă în România, maestrul Johnny Răducanu avea 14-15 ani. Îl admira foarte tare pe grecul care încânta întregul Bucureşti cu repertoriul său, deosebit. "Cântam, însă nu eram nici pe departe consacrat. Cel mai tare mi-a plăcut de acest Moscopol care era vedetă şi cânta de te durea sufletul. Avea o foarte mare popularitate şi ce talent avea! Avea mari succese. El a cântat «Mi te-ai lipit de suflet ca marca de scrisoare» şi multe cântece nostalgice româneşti. Frumos bărbat! Pe vremea aceea, în Bucureşti nu exista un om cu facultate sau cu un serviciu mai special fără să aibă smoking. Seara veneau la dineu în smoking, cu garoafă, asta a fost România acelor ani! Jean Moscopol era un cântăreţ formidabil cu o voce dată de la Dumnezeu, extraordinar, un mare român! Era însă extrem de dur cu politicienii", îşi aminteşte Johnny Răducanu.

CONDEI. Pe vremea în care românii, de nevoie, începuseră să tacă pentru a nu ajunge la închisoare, Jean Moscopol a avut tăria de a realiza o serie de melodii anticomuniste. "Când ruşii au venit în ţară, iar comuniştii au început să-şi ia avânt să vină la putere, să facă mascarada pe care au făcut-o, el a şi scos un cântec prin care a zguduit comuniştii, pe vremea în care n-aveai voie să cânţi astfel în local. Nu exista nici televiziune. Dacă-l cântai făceai puşcărie şi te trimitea şi la canal. El a lansat atunci: "Roata morii se-nvârteşte, ţac, ţac, ţac/ Şi moraru-i duce dorul, ţac, ţac, ţac", fiindcă în momentul în care au venit comuniştii au început să le ia ţăranilor averea şi să-i facă chiaburi şi aşa mai departe. Avea o gură rea de tot şi condei ascuţit. Scria, dar şi cânta. Cântecul se duce mai repede în sulfet decât scrisul. Cântecul era la îndemâna tuturor. Le-a stat în gât comuniştilor. Deranja, făcuse cântece foarte rele la adresa comuniştilor. Puseseră securitatea mondială să-l omoare. Era critic, activ, nu suporta nedreptatea socială. Avea condei, critica zdravăn. Era un artist liber cu mare talent", adaugă maestrul Răducanu.

Jean Moscopol - Fumul de tigara
Vezi mai multe video din Muzica

Jean Moscopol a fost înmormântat în ultima ţară care l-a adoptat. Mormântul său este îngrijit de cei care l-au cunoscut acolo, în Statele Unite. "A murit la New York. Am fost la cimitir cu Ion Predescu, producător la Televiziunea Română din New York. El l-a îngropat pe grec. El şi comunitatea românească de acolo a contribuit", concluzionează Johnny Răducanu.

de Catalin Pruteanu , Luminita Ciobanu
Jurnalul Naţional, 2.o2.2009

"Nu mă uita"

2009-02-03T01:15:00.010+02:00

După încheierea celui de-al doilea război mondial, Jean Moscopol n-a fost de acord cu noua putere politică de la Bucureşti.

A plecat din ţară în 1947, cu acte în regulă, ajutat de actriţa Elvira Popescu, aflată la Paris. Îl chinuia şi o laringită teribilă. A mers în Franţa să se trateze, dar n-a rămas acolo multă vreme. A plecat în Germania apoi în America şi s-a stabilit la New York. S-a implicat în viaţa comunităţii româneşti la Biserica "Sf. Dumitru" din New York. După slujbă, organiza întâlnirea românilor din diaspora. În 1954, artistul era angajat la postul de radio "Europa Liberă" din München. Securitatea era pe urmele lui. În arhivele CNSAS, SIE, au rămas două note referitoare la Moscopol. "Notă extras din dosarul nr. 1180/1 privind pe Moscopol Jean: Dintr-un material datat 26.09.1955 rezultă că Moscopol Jean se ocupă în cadrul «Europei Libere» de la München cu muzica. Într-un material din 24.02.1958 se menţionează că printre duşmanii cei mai înverşunaţi ai lui Bernard Noel – şeful filialei «Europa Liberă» de la München se numără şi Moscopol Jean, care după afirmaţiile sale Noel este Bercovici etc. La scrisoarea operativă 30/A din 30.03.1959, agentul «Walter» spune că l-a întâlnit pe Jean Moscopol la biserică şi că acesta din urmă i s-a plâns că a fost scos de la «Europa Liberă» şi îşi manifestă nemulţumirea că «Free Europe» nu foloseşte pe adevăraţii refugiaţi politici români şi mai mult cetăţeni SUA sau elemente de diverse naţionalităţi plecate din ţară. Moscopol Jean lucrează acum la un atelier de fotografiat. I-a cerut lui «Walter» adresa ca să-l aboneze la ziarul român".

de Ilarion Tiu , Luminita Ciobanu
Jurnalul Naţional, 2.02.2009

"Nu ma uita" - Jean Moscopol
Vezi mai multe video din Muzica

Nu mă uita
Dac' altă dragoste vei întâlni
Şi ne vom despărţi
Nu mă uita...

Ediţie de Colecţie, Jurnalul Naţional, 2 februarie 2009

2009-01-28T17:39:00.011+02:00

Şlagăre celebre,
"Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seară?",
"Dă-mi guriţa s-o sărut",
"Violete pentru fete"...

Jean Moscopol - Violete pentru fete
Vezi mai multe video din Muzica

Cine n-a ascultat măcar o dată aceste piese?

Melodiile lui Jean Moscopol te poartă cu gândul la Bucureştiul boem de altădat' şi la tabieturile celor care ieşeau la plimbare pe Calea Victoriei şi poposeau la o cafenea sau la un salon.

Pe Moscopol îl găseau la renumitul restaurant Zissu unde avea un succes răsunător. Jurnalul Naţional vi-l aduce în prim-plan luni, 2 februarie, în Ediţia de Colecţie cu CD, pe Jean Moscopol interpretul care a cântat tot ce-i frumos şi a ştiut să ia atitudine împotriva sistemului instalat la Bucureşti după 23 august 1944.

Dă-mi guriţa, s-o sărut! :-)

2008-11-08T09:37:00.011+02:00

De ce mă amăgeşti, de ce ţi-e teamă,
Şi gura ţi-o fereşti, râzând mereu,
De spui că mă iubeşti, de bună seamă
De ce te-mpotriveşti dorului meu

Dă-mi guriţa s-o sărut
Căci pentru sărut e dată
Ia gândeşte, nu-i păcat
Să rămâi nesărutată

Când ai buze fierbinţi
De ce să stea cuminţi
N-o să le ţii aşa
O viaţă-ntreagă, dragă
Dă-mi guriţa s-o sărut
Căci pentru sărut e dată

De ce m-ai depărtat cu-a ta privire
Şi-n suflet mi-ai aprins doar nerăbdări
Sau încă n-ai aflat că o iubire
Moare de n-o hrăneşti cu sărutari

Dă-mi guriţa s-o sărut
Căci pentru sărut e dată
Ia gândeşte, nu-i păcat
Să rămâi nesărutată

Jean Moscopol - Da-mi gurita, s-o sarut!
Vezi mai multe video din Muzica

Când ai buze fierbinţi
De ce să stea cuminţi
N-o să le ţii aşa
O viaţă-ntreagă, dragă
Dă-mi guriţa s-o sărut
Căci pentru sărut e dată

Radio România Cultural

2008-08-28T12:51:00.028+03:00

Bucureştiul în pagini şi imagini sonore

Dna Andreescu

În emisiunea din data de 4 august 2008 intitulată "Jean Moscopol, trubadurul graseiat al Bucureştiului interbelic", d-na Reluş Mureşan a avut-o invitată pe d-na Jana Andreescu, nepoata artistului. Veţi descoperi în această emisiune multe lucruri inedite despre domnul Moscopol, într-o atmosferă de excepţie.

Jean Moscopol - Emisiunea Bucurestiul in pagini si imagini sonore cu Relus Muresan la postul Radio Romania Cultural
Vezi mai multe video Diverse

Din păcate, Jean Moscopol nu şi-a cunoscut nepoata căreia i-a dat numele său, inspirat fiind de un şlagăr foarte cunoscut în acele timpuri: melodia "Jeannine, I Dream of Lilac Time" cântată de Gene Austin în 1928.

Jean Moscopol cantand melodia Jeannine >>>
Jean Moscopol - Jeannine
Asculta mai multe audio Muzica

Radiofonia, anul V, nr. 178, 14 februarie 1932

2008-08-11T01:46:00.008+03:00

Muzica si radio-difuziunea

Prima orchestra care s-a prezentat in fata microfonului romanesc, a fost cea a domnului Alex. Leon. Ea ne-a adus, pentru prima data, in casa prin radio, cantece romanesti, si melodiile la moda din strainatate. Rand pe rand au inceput sa fie auzite si multe alte orchestre, care au gasit un larg camp de activitate, in studioul postului nostru de emisiune. Astfel am ascultat orchestrele domnului Grigoras Dinicu, vigurosul interpret al muzicii romanesti, adecvata pentru salon, a domnilor Alex. Marcu, Motoi si Sibiceanu, care, pe langa muzica nationala cultiva si repertoriul strain cu ultimile “slagare”. Numere foarte agreate la Radio-Bucuresti sunt de asemenea muzica de jazz (saxofonistul S. Seidmann) si diseurii, in fruntea carora se plaseaza d. Jean Moscopol. Directiunea programului musical, tinand seama de dorinta publicului, tine in primul rand sa se distreze la radio, a satisfacut acest deziderat intr-o larga masura, lasand sa se perinde in fata microfonului, toate orchestrele de seama ale Capitalei.

Radiofonia, anul V, nr. 178, 14 februarie 1932

Jean Moscopol - Poate cânti si tu
Vezi mai multe video din Muzica

O noapte furtunoasă (1943)

2008-08-10T22:37:00.013+03:00

_______________________________________

Ecranizare a comediei lui I.L. Caragiale, prima abordare cinematografică a universului comic al acestuia.

Întorcandu-se de la gradina Uunion, unde şi-a scos în lume soţia şi cumnata, jupân Dumitrache observă un "scârţa, scârţa pe hârtie" care i-a urmărit. Vestea îl pune pe jar pe Chiriac, straşnic apărător al onoarei de familist a patronului său. Dar nu ştie că e cât pe ce să-i încurce visele de căpătuială ale Ziţei.

O noapte furtunoasă

Distributie
Alexandru Giugaru
Jupan Dumitrache
Stefan Iordanescu-Bruno
Nae Ipingescu
Cornelia Teodosiu
cocheta
Doina Missir
Fanely
Elena Bulandra
mama
Florica Demion
Zita
George Demetru
Chiriac
Gheorghe Ciprian
Ghita Tircadau
Iancu Constantinescu
copist
Ion Baroi
Spiridon
Ion Stanescu
Tache
Ionel Perieteanu
sef de post
Iuliana Sym
doamna
Jean Moscopol
armean
Leontina Ioanid
Tusa
Lica Radulescu
Dinca
Maria Maximilian
Veta
Miluta Gheorghiu
I.D. Ionescu
Nae Teodoru
gornist
Radu Beligan
Rica Venturiano
Vasile Vasiliu-Falti
gardist
Regizor:
Jean Georgescu
Asistent regie:
Ionel Iliescu, Virgil Stoenescu
Imagine:
Gerard Perrin
Coregrafia:
Emil Bobescu
Costume:
Aurel Jiquidi
Montaj:
Lucia Anton, Yvonne Herault
Muzica:
Paul Constantinescu
Producator:
Ion Cantacuzino
Scenarist:
Jean Georgescu
Decoruri:
Stefan Norris
Sunet:
Anton Bielusici, George Marai, Victor Cantuniari

Dacă doriţi să vizionaţi filmul îl puteţi downloada de aici: O noapte furtunoasă (1943)

_________________________________

De asemenea, puteţi asculta o cronică radiofonică a acestuia: Biografii memorii - Filmul "O noapte furtunoasă" de Jean Georgescu

_________________________________________

Dar... eu nu îl vad pe Jean Moscopol în nici un personaj din acest film, cu siguranţă este o greşeală. Bănuiesc că el apare în filmul "O noapte de pomină" (1939) al regizorului Ion Şahighian pe care nu îl am. Având în vedere că la acesta din urmă şi-a dat concursul şi compozitorul Ion Vasilescu, cel care a compus "Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seara" şi nu numai, este foarte probabil.

A se vedea următoarelel website-uri: AN UNFORGETTABLE NIGHT şi O noapte de pomină

Jurnalul Naţional, October 25, 2004

2008-08-09T13:48:00.010+03:00

"Jean Moscopol, trubadurul graseiat" ("Jean Moscopol, the Trilling Troubadour"), Vali Blănaru

Jean Moscopol - Vrei sa ne-ntalnim sambata seara
Vezi mai multe video din Muzica

SLAGARELE ROMANILOR - VREI SA NE INTALNIM SAMBATA SEARA? Bucuresti 1934. In "Micul Paris", un tanar trubadur sucea mintile femeilor cu vocea sa graseiata (raraita), versuri insinuante si o intrebare: "Vrei sa ne intalnim sambata seara?".

In perioada interbelica, Bucurestiul se umpluse de cafenele si bodegi Jean Moscopol a pus pe jar inima multor domnite prin prezenta scenica impecabila (aparea intotdeauna imbracat in frac) si prin vocea sa calda. In Bucurestiul interbelic, tangourile languroase erau la moda, iar indragostitii isi faceau "juraminte de amor" prin serenade inflacarate. In acele vremuri pline de pasiune, cand toata lumea isi dadea intalnire "intr-o carciumioara la sosea", trubadurul Moscopol nu avea cum sa nu intre in gratia frumusetilor vremii.

COSMOPOLIT. Moscopol a studiat serios muzica. Mai intai la scoala comunitatii elene din Braila, apoi la conservatorul Lyra din aceeasi urbe si in cele din urma s-a perfectionat la Bucuresti si Berlin, unde a luat lectii de canto. Moscopol era un exemplu minunat al acelor vremuri cosmopolite. Vorbea fluent romana, greaca, franceza, germana si italiana si a invatat sa cante la mandolina si banjo si chiar s-a initiat in tehnica "fluieratului artistic".

FONOTECA ELECTRECORD

TALENT.Deoarece a reusit sa ridice la rang de arta tangoul, Moscopol a colaborat cu cei mai renumiti compozitori ai vremii. Ion Vasilescu i-a compus renumitele "Vrei sa ne intalnim sambata seara" si "Noapte buna, Mimi", Kurt Freiberg i-a incredintat piesa "Numai tu stii sa saruti", Elly Roman i-a dedicat "Tu nu stii sa iubesti!" si "Tu nu mai esti a mea", iar Ionel Fernic i-a incredintat melodiile "Pentru tine am facut nebunii" si "Mai spune-mi inc-o data". In anul 1936 repertoriul sau includea circa 300 de cantece senzuale si exotice. Sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial a insemnat insa si apusul gloriei lui Moscopol.

In 1945 a fugit in SUA, unde a fost nevoit sa-si castige existenta facand pe portarul la un hotel din New York. Toti banii pe care i-a castigat i-a investit intr-un mic ansamblu muzical cu care a cantat atat muzica ce i-a adus faima in Bucurestiul interbelic, cat si cantece despre anticomuniste si despre viata in exil. A murit departe de tara pe care o iubea, in New York, la venerabila varsta de 82 de ani.

Tango outside of Argentina

2008-08-09T13:23:00.005+03:00

Romene Tango: Jean Moscopol, Titi Botez, Maria Tanase, Christian Vasile and Gion

Video Youtube: Zaraza în varianta originală

Jean Moscopol was a wonderful example of an attractive and cosmopolitan bon vivant. He spoke Romanian, Greek, French, English, German and Italian fluently. His voice was both flattering yet bursting with hidden meaning, and woman threw themselves at his feet. The elegance of tango music, together with its hidden eroticism, suited him exactly and he always appeared on stage in tails. By 1936 his repertoire included 300 sensuous and exotic songs of all the well-known composers. His style had elements in common with his French contemporaries Maurice Chevalier, Charles Trenet and Tino Rossi. The composer Henry Malineanu, who wrote many songs for him, praised him with the following words: "Jean Moscopol in addition to his enormous talent, is intelligent and has both taste and refinement."

Moscopol, whose family originally came from Greece, was born in Braila, Romania, a port on the river Danube. His first ambition was to study law and literature, but after working in an office for a short while he decided, at the age of 26, to become a singer. After an "intermezzo" in Bucharest, where he made his debut on the radio and played minor roles in theatre and film, he moved to Berlin and studied classical singing with Professor Korst. At this time he also sang in nightclubs, sophisticated bars and in two German films produced by the famous UFA studios in Berlin. Back in Bucharest, the "Paris of the East", his rise to fame and fortune began. Up to the end of the Second World War he was performing at the most glamorous addresses, whether nightclubs or restaurants, in the Romanian capital.

In 1945 however, with the beginning of the post-war totalitarian regime in Romanian, his fortune was to turn. Seeking refuge in the USA, he had no choice but to earn his living as the night porter of a New York hotel. Any money he had over he invested in a small musical ensemble that he founded.

Its repertoire consisted of some of the tangos and romances he knew from the past, together with new songs about life in exile, many of which condemned the rise of communism. However he never regained his former fame and is thought to have died in obscurity in Los Angeles at the age of 80.

Misteriosul Moscopol - "Profetul"

2008-08-09T12:50:00.020+03:00

05 January 2006

Recent, Televiziunea Romana a difuzat filmul regizorului Stefan Gladin "Misteriosul Moscopol-Profetul", documentar monografic de mare rezonanta prin personalitatea artistului evocat, dar si datorita unei ingenioase arhitecturi cinematografice alese de cineast. Calauza in orasul natal al cantaretului si compozitorului grec de origine este nu mai putin celebrul brailean Johnny Raducanu.

Nascut in 1903 la Braila cantaretul si compozitorul Jean Moscopol, mort departe de tara in SUA, unde a emigrat din anul 1947 ramane o figura emblematica a muzicii usoare romanesti.

Regizorul Stefan Gladin gaseste explicatia saraciei de informatii prezente in biblioteci sau arhive prin anticomunismul declarat al eroului sau, care a compus o remarcabila serie de cantece impotriva societatii importate de la Rasarit. Nepoata cantaretului, artista plastica Jeana Andreescu, actorul Ion Lucian, muzicologul Viorel Cosma, dr. Nicolae Teodorescu sau scriitorul Eugen Rotaru sunt cateva dintre personajele ale caror marturii completeaza biografia cantaretului, care nu s-a sfiit sa-si puna talentul in slujba unui protest vehement si vibrant deopotriva.

Filmul castiga in culoare si forta evocatoare prin insertul unor rare imagini reprezentand Bucurestii anilor '30-'40. Cantecele "grecului", care au incantat o intreaga lume in perioada interbelica si care dupa razboi devin autentice pamflete la adresa regimului comunist, evoca un univers complex si profund marcat de istorie. Stefan Gladin este unul dintre putinii cineasti documentaristi care stiu sa-si exploateze benefic subiectul punandu-i in valoare calitatile si in urma unei laborioase documentari. Dar dincolo de informatie si fiorul evocarii se simt tangentele artistului de astazi cu etosul compozitorului portretizat, prin forta lucrurilor, cu o remarcabila economie de mijloace.

Cunoscandu-i portofoliul bogat in idei cinematografice viabile si spectaculoase, cred ca materializarea lor nu ar putea fi decat benefica pentru un gen, din pacate, nu prea des vizitat de cineasti. De altfel, tot benefica ar fi reprogramarea filmului biografic dedicat lui Jean Moscopol si pe alte posturi ale Televiziunii Romane.

Un articol de Calin Stanculescu

Jean Moscopol - Te-astept diseara-n Cismigiu
Vezi mai multe video din Muzica

Romania Liberă 05.08.2005

2008-08-09T11:50:00.012+03:00

Jean Moscopol - erou de film

Celebrul cantaret al anilor dintre cele doua razboaie mondiale Jean Moscopol este pe cale de a deveni un erou de film. Regizorul Stefan Gladin de la Televiziunea Romana si-a propus sa rescrie pe pelicula biografia unuia dintre cei mai vestiti cantautori avant la lettre.

Cum s-a nascut aceasta idee care va readuce pe micul ecran nu doar o spectaculoasa biografie, dar si parfumul anilor cand in Micul Paris ne fredona "Zaraza" sau "Iti mai aduci aminte, doamna?" este o intrebare la care ne raspunde regizorul Stefan Gladin.

"Anul trecut, am ascultat pentru prima oara, la indemnul sotiei mele, care lucreaza la Radio, o caseta audio inregistrata la New York in care cantaretul Jean Moscopol isi batea joc de toti potentialii comunisti. Inregistrarea cantecelor anticomuniste a fost organizata in SUA, de catre Aristide Buhoiu.

M-am gandit ca suflarea romaneasca din toate generatiile are dreptul sa cunoasca viata si opera acestui pe nedrept "uitat" cantaret si disident (de pe vremea cand cuvantul nu apartinea limbii romane).

Si, cum este rar faptul ca un cantaret de restaurant cu slagare celebre sa aiba si o constiinta politica, m-a impresionat faptul ca Jean Moscopol a fost poate primul si ultimul din breasla lui care a protestat vehement fata de rusificarea tarii.

Din pacate, in munca de documentare am ajuns la concluzia ca nici Biblioteca Centrala de Stat, nici fonovideoteca Uniunii Compozitorilor, nici Biblioteca Academiei nu au date despre "eroul" meu.

Abia in arhivele Radioului am gasit, printre programele anilor '30-'40, fotografia acestui autentic star. Era un barbat foarte frumos, cu o privire languroasa, patrunzatoare, cam ca toti barbatii frumosi din epoca.

Am realizat ca lipsa de informatii nu este intamplatoare, ci se datoreaza, este consecinta atitudinii lui Jean Moscopol fata de regimul comunist care se instaurase in Romania. Din acest motiv el a si emigrat in America, in anii '45-'46.

Bonzii sistemului comunist au dorit sa-l stearga din constiinta nationala. N-au reusit! Am hotarat ca "misteriosul Moscopol" este un personaj carismatic, ce merita a fi readus in actualitate macar pentru faptul ca prin cantecele sale i-a indemnat pe romani, inca din primii ani de comunism, sa nu-si piarda speranta.

Ritmurile cantecelor lui Moscopol anunta perioada obsedantului deceniu '50-'60, cand nici un roman inca nu stia ce va fi, care-i era viitorul si cand floarea intelectualitatii se afla in temnite si aiurea, pur si simplu.

Datorez mult doamnei Irina Radu, conducerii noi a Televiziunii Romane, doamnei Eliza Stan pentru faptul ca acest proiect se afla acum in prag de finalizare.

Pe urmele lui Jean Moscopol in celebrul oras Braila, ce simboliza toleranta si intelegerea romaneasca fata de toate (si intre toate) etniile, am avut un Cicerone de exceptie, pe marele brailean Johnny Raducanu.

Alti martori ai vietii si operei lui Moscopol au fost textierul Eugen Rotaru, actorul Ion Lucian, istoricul Neagu Djuvara. Pot mentiona ca solistul Gica Petrescu nu a dorit sa vorbeasca despre Moscopol.

"Complice" la film il am pe operatorul Lucian Olteanu si speram ca in toamna sa vedem impreuna filmul despre Jean Moscopol".

Proiectul regizorului Stefan Gladin, care anul trecut a filmat o serie (din pacate, prea scurta) de love story-uri din inalta protipendada comunista, ramane un proiect ambitios, care ar putea incita si la alte viitoare filme despre, de pilda, Cristian Vasile sau Ionel Fernic, ambii cu biografii spectaculoase si pline de miez.

Autor: Calin Stanculescu

Jean Moscopol - Tigane, tu mi-ai ghicit durerea
Vezi mai multe video din Muzica

Tot ce e românesc nu piere

2008-08-08T21:01:00.007+03:00

Jean Moscopol - Tot ce-i românesc nu piere
Vezi mai multe video din Muzica

Cel din urmă tango

2008-08-08T20:38:00.008+03:00

Jean Moscopol - Cel mai divin tango
Vezi mai multe video din Muzica

Cel din urma tango

Cu Jana Andreescu, despre JEAN MOSCOPOL

Unchiul din America

Putina lume stie ca pictorita galateana Jana Andreescu este nepoata reputatului cantaret Jean Moscopol. Mai mult, ca este nasul ei de botez... prin corespondenta, fiindca in 1948 el se afla deja de un an in exil. In Braila, toata lumea o stia de "Jeannine", nume pe care el i l-a dat dupa celebrul "Waltz ballade" de M. Shilkrer, un slagar la moda prin anii '30...

Nu l-a cunoscut pe fratele mamei sale decat din povesti. A crescut ascultandu-i vocea de aur imprimata pe discuri "His Master's Voice", privindu-i fotografiile si citind rarele felicitari, cate doua-trei pe an, care veneau de la New York. El era "unchiul din America", despre care in familie nu se vorbea decat in soapta. Uneori, timbrul lui inconfundabil mai era transmis romanilor prin "Vocea Americii" sau "Europa libera", dar emisiunile se difuzau numai noaptea. Auzea de la vecini: "Stiti, a cantat si-n noaptea asta Jean Moscopol la radio, l-ati ascultat?"...

Cortina de fier functiona ireprosabil. Jean Moscopol a trait pana in 1980, dar cati mai stiau ca acest mare "diseur a voix" si compozitor, una dintre cele mai frumoase voci pe care le-a avut Romania vreodata, era inca viu, se afla in America si canta, din cand in cand, la posturile de radio interzise?Si totusi, spune Jana: "Jean Moscopol a fost o prezenta in casa noastra, ca si cum era cu noi. Am trait in cultul pentru el."

"La fereastra unde doarme o pisica"...

S-a nascut la Braila, in anul 1903, luna februarie, posibil ziua 26. A copilarit pe strada Grivitei, in casa unde a venit pe lume, in 1948, nepoata lui, Jana (Popescu) Andreescu, pe care el nu a vazut-o niciodata, dar careia i-a dat prenumele lui si, de ce nu, un strop din harul divin al creatiei. Parintii lui erau greci - mama, Constantinidi, era din Constanta, iar tatal, Moscopol, a venit de pe malurile Marii Egee, de la Mesevria, si s-a stabilit la Braila, unde a avut o cofetarie, apoi a fost bijutier, ca si o sora de-a lui.

"Brailenii isi amintesc cu drag cum veneau la pravalia bunicului meu, sa asculte discurile lui Jean Moscopol... Dupa spusele mamei, fratele ei a fost un copil cu totul deosebit. De mic avea usurinta de a invata. Stia sa cante la mai multe instrumente, cunostea bine franceza, italiana, engleza, germana si greaca. Pe mama au dat-o la un institut de maici, iar lui ii aduceau profesori acasa, sa-l pregateasca. In 1917, cand au venit nemtii, pe el au trebuit sa-l ascunda, pentru ca stia atat de bine germana, ca ar fi vrut sa-l ia cu ei.

Era foarte nastrusnic, inventiv. Nu prea studios din fire, pentru ca ii lipsea rabdarea. Facuse o pasiune pentru aparatele de fotografiat. Probabil l-au plimbat si cu avioanele, pentru ca a inceput sa indrageasca si aparatele de zbor. Cursul primar si secundar le-a facut la Braila, iar liceul l-a terminat la Galati, posibil in limba greaca.

In anii 1921-22 a fost functionar la Agentia maritima "M. Embiricos et Co", apoi inca doi ani la Agentia "P. Macri et Son" din Braila, iar din 1925 pana in '29 a lucrat la Banca "Chrissoveloni" din Bucuresti.Era student la Aeronautica - noutatea tehnicii de zbor era atunci in plin avant - cand i s-a descoperit vocea.

Canta atat de bine, incat a fost sfatuit sa faca niste inregistrari. Din momentul acela, a lasat totul balta si nu l-a mai interesat decat muzica".

"Cand felinarele s'aprind"...

Anii '30 au fost pentru Romania "la belle epoque", nu numai in domeniul muzicii. O intreaga pleiada de compozitori (Ion Vasilescu, H. Malineanu, H. Nicolaide, Ionel Fernic, Gherase Dendrino, Sandu Marcu, Elly Roman), de cantareti (Cristian Vasile, Gica Petrescu, Petre Alexandru, Veronica Vrioni, Mia Braia, Titi Botez, Sylvan Florin) si de orchestre celebre faceau atunci deliciul gradinilor de vara bucurestene si de provincie. Se canta si se dansa la nebunie, pe ritmuri de tango, rumba, fox-trott, charleston, lumea stia sa se distreze. Slagarele la moda, pe discuri Odeon, Columbia, Parlophon, Cristal, His Master's Voice, Electrecord erau pe buzele tuturor, pentru ca textele erau publicate in brosuri si se vindeau o data cu discul.

"Hai sa ne-ntalnim sambata seara", "Te-astept deseara'n Cismigiu", "Noi doi sub o umbrela", "Inima-i un telefon", erau laitmotivele rendez-vous-urilor la sosea, unde... "Daca ma saruti, iti dau ceva"!

Alaturi de acestia toti a aparut o noua stea: Jean Moscopol. Vocea lui era deosebit de calda, chipul lui romantic facea victime. Avea sarm si verva. Era teribil.Cu toate acestea, Jean Moscopol nu a fost niciodata casatorit. "Mama spunea ca a avut o dragoste nefericita in tinerete. Era putin aventurier, ca orice artist liber. Avea un succes nebun la femei, va dati seama, era asaltat din toate partile".

"Vino la noapte in barul meu"...

"In 1929 a debutat la barul "Zissu", de pe Serban Voda. Facea epigrame pe moment celor de la masa, ii dispunea. A publicat si o carte de epigrame: "101 rautati"... In perioada aceea a aparut si in filmul "O noapte furtunoasa", el era sansonetistul care canta la gradina de vara "Union".

Tot atunci a facut inregistrari pe primele placi de gramofon si a debutat la radio. In 1930 a luat lectii de muzica, a dat examen si a fost confirmat ca artist profesionist.

"Era foarte apropiat de compozitori, in special de H. Nicolaide, care-i era ruda, Gherase Dendrino si altii. Mama, pe vremea aceea necasatorita, era in grupul lor. H. Nicolaide l-a luat la Teatrul de Revista "Alhambra", unde a cantat in operetele: "Alhambritta", "Lasati-ma sa cant" si "Contesa Maritza".

"Mana, birjar"...

In 1931 a facut un turneu prin tara cu Ion Manolescu, actor la Teatrul National. Din acest an a devenit artistul exclusiv al Casei londoneze de discuri "His Master's Voice", a caror calitate este si astazi de necontestat. De-a lungul anilor, a inregistrat pe discuri de gramofon peste 300 de cantece, de facturi diverse, romanesti si straine.

In 1932 a plecat la Berlin, unde a imprimat discuri cu orchestre celebre ca Honlgsberg, James Kok, si a luat lectii de canto cu profesorul Korst. "I s-a propus sa ramana in Germania, dar s-a intors. Mama era singura, pentru ca ambii lor parinti au murit la scurt timp unul dupa altul. El a stat in preajma ei, s-au ajutat reciproc. Canta in localuri selecte si la radio. Succesul lui era rasunator. Se acompania la foarte multe instrumente: pian, banjo, piculina, chitara. Si avea o verva nemaipomenita. Se masca, era "viu", distra lumea, ii incanta pe toti cu fluieraturile lui, intercalate in cantec. Cand venea sa concerteze la Braila, publicul isi aducea pentru spectacol scaune de acasa"...

"Sa luam, ca si-altadata, o trasura"...

"In timpul razboiului, mama a ramas in Braila. El era in Bucuresti. A plecat din nou in Germania si la intoarcere a fost retinut. A trebuit sa se duca mama pana acolo, sa inventeze un motiv pentru a-l aduce inapoi. Dupa razboi, conceptiile lui politice fiind in totala contradictie cu regimul care se instala, nu a acceptat sa devina cantaretul "Curtii" de la Bucuresti. Isi facuse cunostinte in lumea teatrala si Elvira Popescu, care era la Paris, l-a ajutat sa plece din tara, in 1947, cu acte in regula. Pe acte era si mama trecuta. Ar fi trebuit sa plece impreuna, numai ca ea avea toata gospodaria de la Braila si, fiind o persoana mai legata de casa, a ramas. Inainte de a pleca, a cununat-o pe mama, avem si pozele de la nunta, si i-a lasat, cu acte, tot ce avea. De altfel, intotdeauna a fost foarte generos. Iar pe mine m-a botezat prin corespondenta. A trimis bani si a zis sa-i port numele, iar aici altcineva m-a tinut in brate".

"Sarmane lautar"...

A plecat intai in Grecia, apoi in Germania, in Franta, de unde a trecut oceanul si s-a stabilit in America, la New York. Acolo se pare ca nu a mai avut aceeasi cariera stralucitoare. Dar probabil asa se intampla cu orice roman care pleaca, nu se poate afirma din primii ani. Muzica lui poate nu mai era cautata. Nu stiu ce a facut mai departe acolo in domeniul muzicii, dar stiu ca era seful comunitatii romanilor de la biserica "Sf. Dumitru" din New York. Dupa slujba, organiza intalnirea romanilor din diaspora. Trebuie sa va spun ca Jean Moscopol era foarte credincios.

Pentru a-si castiga existenta, a avut diferite servicii, ocupatii nesemnificative pentru cariera lui artistica. Am aflat ca la batranete avea o pensie. Un roman care locuia la Braila, chiar in curte la noi, a fost plecat in America, sa se stabileasca acolo, dar s-a intors si ne-a spus cate ceva despre el. In felul acesta, mama stia ca traieste. A fost o perioada foarte lunga, cand nu au corespondat deloc. Uneori ne scria o data pe an.

Prin anii '70, cand am intrat eu la facultate, a trimis un prieten grec la noi, la Braila. A venit cu o masina rosie decapotabila, pe care scria "New York". Nu eram acasa, dar va dati seama ce insemna asta in anii '70, toata strada a iesit sa o vada. A lasat o adresa din Bucuresti, la care m-am dus. Asa am aflat ca Jean Moscopol "este bine"".

"Suflet candriu, de papugiu"...

"In 1980 am aflat ca a murit, dintr-o notita a lui Adrian Paunescu. A scris cateva randuri, dar a scris! Am auzit mai apoi ca nu a fost bolnav. A murit de inima. Mama a plans trei zile, continuu, nu puteam s-o linistesc. Ne-a sunat Aristide Buhoiu, a cerut-o pe mama la telefon si i-am spus ca nu pot sa i-o dau, pentru ca plange".

Avea 77 de ani cand s-a stins, singur, departe de tara pe care a iubit-o nespus si pe care nu a mai vazut-o niciodata. Unica notita aparuta pentru a anunta disparitia lui Jean Moscopol a trecut neobservata.

Pe vremea cand inca mai era "bine", in anii '70, "personna non grata", omul pentru care ochii surorii lui din Romania nu apucau sa se mai usuce, inregistra inca, peste ocean, cantece nemuritoare. Unele dintre ele au fost imprimate pentru Romania, pe discuri si casete audio, cu sprijinul lui Aristide Buhoiu, directorul ziarului "Universul". Lansarea lor s-a facut in Bucuresti, in 1993, si a participat ca invitata, si nepoata lui, pictorita Jana Andreescu.

Pe o caseta, Aristide Buhoiu se explica: "Aveam datoria sa-l aducem pe Jean Moscopol acasa"; iar pe un disc: "Sub drapelul instelat al Americii, unde s-a exilat, purtand in suflet tricolorul, Jean Moscopol ne-a cantat in pribegie dorul de tara si speranta libertatii. Din nefericire, n-a fost partas la Ziua descatusarii. Asa ca "Universul" isi face sfanta datorie de a restitui romanilor din tara o parte din imprimarile realizate de Jean Moscopol la New York in anii '70. Bun venit acasa, frate!"

Am ascultat aceste cantece si trebuie sa va spun ca ele trebuie ascultate! In '93 s-au epuizat imediat, dar nepoata lui va gasi poate posibilitatea sa le multiplice. La 67 de ani, sansonetistul si compozitorul Jean Moscopol, liderul romanilor din New York, isi schimba in mare parte registrul - tematic, nu si vocal! - ca sa ne spuna ce a insemnat pentru el exilul. Sunt cantece pentru tara sau pamflete anticomuniste. Se acompania singur la chitara sau pian si... se gandea la noi.

"Dar va veni o primavara"...

A plecat in lume de pe malurile Dunarii si se intoarce astazi, intr-adevar acasa, la Galati, prin aceasta prima relatare a vietii lui, povestita cu lacunele scuzabile de cea careia i-a fost unchi si idol.

Teatrul Dramatic din Galati a montat "O scrisoare pierduta" pe muzica lui.Prin anii '70, el inca mai spera: "Acolo azi e toamna rece/ Si plang toti fratii-n tara mea/ Sunt lacrimi care n-au sa sece/ Cat timp vor fi pagani in ea.../ Dar va veni o primavara/ Cum au venit si in trecut/ Si-am sa ma-ntorc acolo iara/ In tara-n care m-am nascut"...

Jean Moscopol - Cel din urma tango
Asculta mai multe audio Muzica

Biography Nation Master

2008-08-08T20:25:00.011+03:00

Jean Moscopol (February 26, 1903 — 1980) was a Romanian singer of the interwar period.

Jean Moscopol - Mi-esti drag!
Vezi mai multe video din Muzica

Press here for Biography

Biografie Wikipedia

2008-08-08T19:08:00.006+03:00

Jean Moscopol

Jean Moscopol - Minciuna
Vezi mai multe video din Muzica

Jean Moscopol (n. 26 februarie 1903, Brăila - d. 1980) a fost un cântăreţ român din perioada interbelică.
Părinţii lui erau greci - mama, Constantinidi, era din Constanţa, iar tatăl, Moscopol, a venit de pe malurile Mării Egee, de la Mesevria, şi s-a stabilit la Brăila, unde a avut o cofetărie, apoi a fost bijutier, ca şi o soră de-a lui. De mic avea uşurinţa de a învăţa. Ştia să cânte la mai multe instrumente, cunoştea bine franceza, italiana, engleza, germana şi greaca. Cursurile primar şi secundar le-a făcut la Brăila, iar liceul l-a terminat la Galaţi.
În anii 1921-22 a fost funcţionar la Agenţia maritimă "M. Embiricos et Co", apoi încă doi ani la Agenţia "P. Macri et Son" din Brăila, iar din 1925 până în 1929 a lucrat la Banca "Chrissoveloni" din Bucureşti.
În timp ce era student la Aeronautică, cineva l-a sfătuit să-şi valorifice talentul muzical şi să facă nişte înregistrări. Din acel moment, muzica a devenit profesia sa. Jean Moscopol nu a fost căsătorit niciodată.
În 1929 a debutat la barul "Zissu", de pe Şerban Vodă. Făcea epigrame pe moment celor de la masă, îi dispunea. A publicat si o carte de epigrame: "101 răutăţi". În perioada aceea a apărut şi în filmul "O noapte furtunoasă", el interpretând rolul şansonetistului care cânta la grădina de vară "Union". Tot atunci a făcut înregistrări pe primele plăci de gramofon şi a debutat la radio.
În 1930 a luat lecţii de muzică, a dat examen şi a fost confirmat ca artist profesionist. H. Nicolaide l-a luat la Teatrul de Revistă "Alhambra", unde a cântat în operetele: "Alhambritta", "Lăsaţi-mă să cânt" şi "Contesa Maritza".
În 1931 a făcut un turneu prin ţară cu Ion Manolescu, actor la Teatrul Naţional. Din acest an a devenit artistul exclusiv al Casei londoneze de discuri "His Master's Voice". De-a lungul anilor, a înregistrat pe discuri de gramofon peste 300 de cântece, de facturi diverse, româneşti şi străine.
În 1932 a plecat la Berlin, unde a imprimat discuri cu orchestre celebre ca Honlgsberg, James Kok, şi a luat lecţii de canto cu profesorul Korst.
După război, concepţiile lui politice fiind în totală contradicţie cu regimul care se instala, nu a acceptat să devină cântăreţul noii puteri de la Bucureşti. Îşi făcuse cunoştinţe în lumea teatrală şi Elvira Popescu, care era la Paris, l-a ajutat să plece din ţară, în 1947, cu acte în regulă. A ajuns întâi in Grecia, apoi în Germania, de unde a mers în Franţa. După scurt timp, a trecut oceanul şi s-a stabilit în America, la New York. În America nu a mai avut aceeaşi carieră strălucitoare ca în România, dar s-a implicat în viaţa comunităţii românilor de la biserica "Sf. Dumitru" din New York, al cărei şef a devenit. După slujbă, organiza întâlnirea românilor din diaspora. Pentru a-şi câştiga existenţa, a avut diferite servicii, ocupaţii nesemnificative pentru cariera lui artistică.
În anii '70, cu sprijinul lui Aristide Buhoiu, directorul ziarului "Universul", a înregistrat o serie de cântece. Lansarea lor s-a facut la Bucureşti, în 1993.
Lui îi aparţin melodii precum "Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă sara?", "Mână, birjar" şi "Tot ce-i românesc nu piere".[1]
Din cauza atitudinii sale vehemente împotriva rusificării ţării după invazia sovietică, regimul comunist a incercat sa-l şteargă din conştiinţa naţională prin marginalizarea lui. Regizorul Stefan Gladin a întâmpinat mari dificultăţi in culegera de informaţii despre artist pentru un film biografic pentru că acestea au fost scoase din arhive in anii '50-'60.